miercuri, 19 mai 2010

comunicarea si relatiile parinti-copii



În toate societãţile au existat şi vor exista legãturi între pãrinţi şi copii, mamele se ocupã în special de copii la vârste mici, în toate societãţile copiii vor considera pãrinţii responsabili de necesitãţi, reuşite şi insuccesele lor. Relaţiile între pãrinţi şi copii presupun un mecanism deosebit, filtrat social, ele au la bazã statuarea comunicãrii în care se realizeazã un model, un pattern de conduitã. În cadrul acestor relaţii pãrinţii încearcã şi de multe ori mulţi dintre ei reuşesc sã socializeze copiii, contribuie la modificarea şi perfecţionarea stilului de interrelaţionare din copilãrie; ambele pãrţi ale ecuaţiei au nevoie de deprinderi, abilitãţi sociale pentru facilitatea intercomunicãrii.


Existã desigur studii privind forma şi mãrimea familiilor, existã studii privind familiile dezorganizate, influenţa divorţului asupra atmosferei şi formãrii trãsãturilor psihosociale ale minorilor, sunt numeroase cercetãri privind copiii adoptaţi, privind copiii aflaţi în plasament familial, privind cupluri cu sau fãrã copii - pentru a enumera doar câteva din cele mai frecvente preocupãri în domeniu.


Studii mai de fineţe s-au axat pe investigarea unor aspecte, speciale în interrelaţia pãrinţi-copii, incluzând raportul satisfacţie-conflict, relaţiile frate-sorã, relaţiile cu mama, relaţiile cu tata, adolescenţa ca perioadã a schimbãrilor relaţionare; variaţii culturale în statuarea relaţiilor pãrinţi-copii.
Binecunoscuta realitate psihologicã potrivit cãreia interrelaţia are obligatoriu la bazã comunicarea este abordatã şi în acest tronson de studiere a relaţiilor pãrinţi-copii.


Dacã în timpul copilãriei pãrinţii sunt cei care iniţiazã efectiv copilul în stabilirea relaţiilor în familie, extinse apoi la grupul de joacã, în timpul adolescenţei pãrinţii nu mai reuşesc sã supravegheze minorii decât cu mare dificultate. În copilãrie procurarea de jucãrii, alimentaţia, curãţenia, conversaţia reprezintã apanajul exclusiv al adultului. În adolescenţã, tinerii aspirând la un alt statut decât cel de „copil" se împotrivesc dorinţei pãrinţilor de a nu întârzia, de a avea grijã deosebitã pentru studiu, de a nu intra în relaţii cu persoane rãu intenţionate, periculoase, de a nu-şi crea şi adopta modele „facile". Pãrinţii vorbesc şi transmit enorm copilului în perioada micii copilãrii, ei învaţã efectiv sã vorbeascã, sã participe la dialog. Copiii pun întrebãri la care pãrinţii încearcã sã rãspundã, ei ar trebui sã ofere rãspunsuri cât mai adecvate dezvoltãrii psihice a copilului. În adolescenţã, centrul de greutate al comunicãrii se deplaseazã de la nivelul exclusiv al familiei la nivelul grupului de colegi şi prieteni. În perioada furtunoasã, frumoasã şi tumultuoasã, plinã de mari inegalitãţi psihosociale, tânãrul devine un veritabil participant la dialog, de multe ori fãrã sã comunice nimic adultului şi cel mai adesea pãrinţilor.


De exemplu, dacã pãrinţii întreabã un adolescent despre compania lui, ei dorind sã-şi arate de fapt afecţiunea, conversaţia ar putea arãta cam aşa:
Pãrintele (mama ori tata): „Unde ai fost?", „De unde soseşti acum?"
Adolescentul: „Afarã", „De afarã"
Pãrintele: „Ce mai faceţi voi când vã întâlniţi?"
Adolescentul: „Nimic"
Pãrintele: „Ai fãcut bine cã ai ieşit cu prietenii la discotecã?"
Adolescentul: „Nu" .
Astfel putem afirma cã adolescenţii devin "experţi" în a nu transmite nimic, în a nu comunica.
Unii pãrinţi încearcã sã înveţe copiii de la vârste mici sã munceascã, sã facã o activitate şi nu doar sã primeascã totul drept „cadou"; sã facã unele acţiuni pentru a se deprinde cu respectul pentru muncã.
Psihologii studiind aceste activitãţi pe care unii pãrinţi încearcã sã le includã în structura conduitei copiilor şi mai ales a adolescenţilor atât ca un mod de comunicare mai profundã între cele douã generaţii - apreciindu-le schimb de idei în cadrul relaţiei pãrinţi-copii.


De fapt, adolescenţii ajutaţi astfel din copilãrie ori pubertate îşi dezvoltã rãdãcinile relaţionãrii de mai târziu: mama şi fiica pot avea relaţii mai intime, de prietenie adevãratã, tata şi fiul pot discuta mai deschis perspective viitoare, interese comune - sunt „în micro" tiparul prieteniei pãrinţi/copii.
Regulile cele mai simple se învaţã şi se respectã în familie, se reflectã în comportamentul din grup (şcoalã, prieteni, stradã) şi reintrã în circuitul de comunicare intrafamilialã care stã la baza relaţiilor intime (inclusiv sexuale) şi de muncã - dacã au fost iniţiate prin conversaţie şi supravegheate de adult.
Rapaport R., Rappaport M. (1977), Strelitz, Z. & Kews, Pilling,D. & Pringle(1978), Argyle M. & Henderson M. (1985) finiseazã câţiva itemi pentru o posibilã comunicare în perioada adolescenţei, din ambele sensuri: de la pãrinţi cãtre adolescenţi, şi de la adolescenţi spre pãrinţi, itemi cuprinşi în câteva reguli generale.
O serie de studii audizeazã abilitãţile parentale de conduitã, regulile ca şi drepturile pãrinţilor în speranţa decelãrii efectelor asupra educaţiei, asupra creşterii şi statuãrii unor stiluri, moduri de comportament. În fond, mulţi autori scriu despre binomul „acceptare - respingere" ca fiind cel mai important în interrelaţia pãrinţi-copii (inclusic adolescenţi).

Un comentariu:

  1. Aphai ..... [in fine am vrut sa itzi zik cv de postarea asta da las-o asa :-J the besk si u supe bloggurl tau :*:*kiss:*:*:X

    RăspundețiȘtergere